Capitala “vikingilor”

Ne temem de frig, de ţările din nord, de zăpadă şi mult întuneric. Niciodată, însă, nu am crezut că voi iubi într-atât un oraş nordic indiferent de faptul că în fiecare iarnă lumina zilei se arată doar pentru 4-5 ore. Stockholm. Am fost. Am văzut. Am filmat.

 

Olandezii mă iubesc

Canalul meu de pe youtube a fost creat în 2008.

top şmop

Azi am intrat în rubrica statistică a paginii mele să văd cum o mai duc, mă priveşte cineva sau nu. Spre mare mea mirare am aflat că 65% din cei care mă vizionează sunt bărbaţi şi că cei mai mulţi sunt din Olanda. Olanda? Şi-mi vin stereotipurile: video cu iarbă n-am, cu lalele? Nu. Ap’ nu înţeleg dar sunt flatată. Îmi place Olanda!

Germania – locul 7, Italia – locul 3, deşi am multe spoturi interzise spre vizionare în aceste ţări din cauza coloanelor sonore şi a drepturilor de autor… acum tare îi mai iubesc pe ăia de la SME şi UMG.
Abonaţi-vă la canalul meu! Eu SPAMuiesc rar dar interesant. M/am apucat de promovarea paginii mele pe youtube:P câte un pic pic pic
http://www.youtube.com/Gemmbird

 

Istambul VIDEO

Fost-am la Istambul iar. De data aceasta a fost o scurtă călătorie de 8 martie. Eram cinci fete, cinci zile în oraşul care uneşte Asia cu Europa. Un scurt video am realizat cu această ocazie

 

Termen de valabilitate

Se născuse Kathy. Atunci nu avea nicio amintire, niciun gând, nicio emoţie.

Avea 5 ani şi visa să ajungă mare, să aibă două mâini de ani! Vroia să crească mare, să fie luată în serios. Unul din semnele care-i părea ei că o va ajuta în a demonstra tuturor că-i matură era usturoiul. Avea în faţă un “căţel” de usturoi. El se uita lung la ea. Kathy credea că doar maturii au puterea de a mânca usturoi. L-a mâncat, un căţel de usturoi cu o jumătate de pâine pe de-asupra. Era matură! L-a mâncat de faţă cu toată lumea, îi trebuiau martori.

Avea 10 ani şi tot mai şedea la masă cu toţi copiii. Într-o zi a fost chemată la masa celor mari. Încă un semn.

Avea 15 ani şi se credea fată mare, cel puţin aşa arăta. Era matură. Avea tot dreptul căci avea deja trei mâini de ani! Răspundea înapoi părinţilor şi se ferea foarte iute de ciupicii aruncaţi în ea la nervi. Nu-i plăcea cum arăta, nu-i plăcea că-i dependentă. Vroia să crească şi mai mare.

Avea 25 de ani şi se puse pe gânduri. Auzise că corpul omului se dezvoltă până la 25 de ani, după care începe a îmbătrâni. Nu mai vroia să crească mare. Dorea să aibă un buton PAUZĂ ca să poată să se gândască în linişte şi fără grabă.

Are 30 de ani şi spune câţi ani are mai des celor mai în vârstă decât ea căci ăia îi zic ce frumoasă vârstă are ea. “La 30 de ani eu eram mai frumoasă ca oricând” zice o colegă de-a ei ce are peste 40 de ani. Se linişteşte.

robert doisneau

Va avea 35 de ani, se va gândi că nu are de ce panica deoarece prima cifră a vârstei mai are să fie aceeaşi încă 5 ani. Se va linişti.

Va avea 40 de ani şi se va gândi la ce a reuşit în viaţă şi dacă are curajul şi voie să înceapă totul de la capăt, o viaţă nouă exact ca în filmul Moskva slezam ne verit unde se spune că la 40 de ani viaţa abia începe. Dar aşa cum ea se gândeşte vreo câţiva ani la schimbare şi numai după aceea o face, nu va schimba nimic.

Va avea 50 de ani şi se va gândi că viaţa nu se temină aici căci în filmul Death Becomes Her de Robert Zemeckis se spune că viaţa poate începe abia la 50 de ani. Se va gândi că mai are timp şi va începe o nouă viaţă.

Va avea 60 de ani şi se va uita în jur la cei tineri care irosesc timpul preţios, care visează să devină maturi, care lasă de azi pe … cinci ani planurile sau marile schimbări. Se va gândi că ar vrea să întoarcă timpul înapoi, se va gândi că dacă nu are cum să se trezească şi să înţeleagă că de fapt are 25 de ani atunci ar vrea măcar să viseze că se trezeşte şi-i tânără. Măcar în vis să acţioneze mai rapid, să preţuiască mai mult timpul, viaţa. Se uită des prin fotografiile vechi.

Sperăm că va avea 80 de ani. Usturoiul ustură ca în copilărie, nu prea va sta la masă cu ceilalţi, va ţine minte doar ea cum era atunci când era tânără, va înţelege că timpul nu-i al ei deja, se va simţi un martor al vieţilor celorlalţi.

Ar fi trebuit să aibă 90 de ani. Nu va mai avea nicio amintire, niciun gând, nicio emoţie. Termenul de valabilitate, totul are un termen de valabilitate.

“Există viaţă într-un alt univers sau sub vreo altă formă de viaţă eu nu ştiu dar ascultaţi-mă Kathy cea de 40 de ani, cea de 50 de ani sau cea 80. Eu sunt fericită acum aşa cum sunt şi nu aveţi de ce să regretaţi, trăiţi-vă viaţa aşa de cum ar fi unica, fără nicio altă şansă! Nu aveţi nimic de pierdut în cazul în care se adevereşte că anume aşa şi este deoarece viaţa va fi deja trăită la maximum.” a scris Kathy în noul ei notebook pe care şi-l cumpărase ieri din librăria de vizavi. Are 30 de ani.

 

Cum e să ai 101 de “spioni” în casă? FdS, ediţie internaţională

Ni s-a spus că sunt 101 oameni care vor lucra zi şi noapte în jurul Casei de Staruri, vor monitoriza fiecare mişcare a participanţilor, vor filma, monta, redacta, scrie, striga, enerva, râde, spiona ş.a. Auzind cifra de 101 mi-a venit prima asociere – “101 dalmaţieni” şi ăsta avea să fie titlul articolului până nu am dat în DEX de sensul figurat al cuvântului. Nu mergea.
Aşadar, am fost invitaţi ieri în Casa de Staruri. Eram vreo 16, cam atâţia câţi participanţi vor fi în proiect (simplă coincidenţă). Toţi – jurnalişti şi bloggeri atât din Republica Moldova cât şi de peste Prut.

Show-ul începe pe 17 martie cu primul concert, au mai rămas 3 zile. Imediat după concert cei 16 participanţi vor intra în casă. Totul este aproape gata, pe ici-colo se mai auzea din când în când aspiratorul. Practic fiecare din noi avea o cameră foto şi DA, eram parcă scăpaţi la libertate pe un teritoriu secret, ascuns de ani de zile şi noi aveam acces la el! Primii! Nici măcar noii fabricanţi nu au călcat pe aici, în prima Casă de Staruri internaţională.

Nu eram pentru prima dată în această casă, am avut ocazia s-o vizitez şi în primele două ediţii. Ca amplasare a odăilor, sălii de coregrafie sau bucătăria parcă mare lucru nu s-a schimbat. S-a schimbat design-ul şi participanţii vor fi alţii (bhh desigur). A apărut o cameră specială în care participanţii vor fi pregătiţi pentru show (machiaj, coafură ş.a.). În primele ediţii participanţii ieşeau prea des din casă la unul din saloanele de frumuseţe pentru a se pregăti pentru concerte, sesiuni foto ş.a.

O casă drăguţă, caldă, primitoare şi mai livable decât propria-mi casă. Vorba aia “s poa’ de trăit!”.
Ne-au întîlnit Cristian Jardan de la Prime şi Toader Păun de la TVR. Băieţii au grijă de tot ce înseamnă social media în cadrul acestui proiect şi, desigur, de pagina Fabrica de Staruri de pe Facebook. Apropo, acolo veţi găsi fotografii şi cele mai fresh noutăţi. În ediţia precedentă am fost una din responsabilii de această pagină, fotografii, concursuri. Am scăpat! Foarte mult timp ocupa menţinerea paginii cu info, concursuri cu invitaţii ş.a. Aşa că eu îi susţin moral pe băieţi, baftă! Încă un apropo, pe pagina Moldcell de pe Facebook (compania este sponsorul general al proiectului pe teritoriul R. Moldova) la fel se va plasa info, poze şi se vor organiza concursuri, ba chiar veţi putea şi să vă implicaţi în proiect inventând sarcini pe care vor trebui să le îndeplinească participanţii de exemplu.

Aşadar, ne-am adunat cu toţii şi a început turul casei pe care ni l-a făcut Petru Jelihovschi, directorul postului de televiziune Prime.



Camerele participanţilor sunt făcute pe acelaşi principiu – camera fetelor şi cea a băieţilor. Fiecare cameră are câte două paturi amplasate mai sus decât restul, pe centru. Cum se va decide cine vor fi acei care vor dormi “mai sus” decât alţii – vom vedea. Acesta e unul din micile detalii care pot duce la ceartă, intrigă, lacrimi – ingrediente de valoare într-un reality show de lungă durată.

Producătorul, Radu Bălan, este persoana care răspunde de tot ce se întâmplă în casă, este acea persoană care pentru încălcări serioase din casă poate alunga pe oricine din proiect.
Iată-l, atotputernicul producător.

Radu ne-a spus că-s 101 oameni care vor urmări zilnic activităţile din casă ale participanţilor, că sunt în jur la 50 de camere video. În afară de camerele de pe pereţi vor mai fi şi cameramani care au un “tunel săpat” în jurul casei şi-i vor filma pe participanţi prin oglinzi.

Colegii de peste Prut au rămas peste noapte în casă, au testat pe propria lor piele cum e să locuiască în Casa de Staruri. Ne-au propus şi nouă, şi avea să rămân dacă aveam cu mine o pijama măcar, ok şi ciupici şi periuţa de dinţi.

Ce am aflat noi NOU este că directoarea Academiei de Staruri va fi interpreta Tatiana Cerga şi nu Dianna Rotaru aşa cum se preconiza iniţial. Se ştie deja că în juriu vor intra Andrei Gheorghe, interpreta Natalia Gordienco şi Nicu Alifantis. După Andreea Raicu şi Dan Negru, în calitate de prezentator pe scena primei Fabricii Internaţionale va urca actorul Marius Vizante. Da, şi show-urile live Fabrica de Staruri vor fi transmise în România de TVR 1, iar în Republica Moldova de Prime TV, în fiece sâmbăta, de la ora 21.25.

Haos şmaos în fotografii, scuze. Cam greu le-am lipit aici pe post. Dacă aveţi careva întrebări, poftiţi. Voi fi un fel de două feluri care va avea acces la multe din ceea ce înseamnă proiectul Fabrica de Staruri.

 

Al meu midnight in Paris

Înainte de a veni poliţia noi dansam afară pe muzica trupei franceze Phoenix.

Am căutat străduţele alea de după colţul cărora ar trebui să iasă o trăsură cu Hemingway. Nope.

Budha bar. 15 euro – cel mai ieftin pahar cu vin. Multă lume, un loc glamuros cu burduhoşi plini de bani şi în burtă şi în buzunare. Nu nu nu, nu merge. Adio bar legendar. Pornim pe jos spre un baruleţ tipic parizian de peste peretele Louvre-ului.
Era un bar pentru localnici, sau, cel puţin doar din ăştia am întâlnit în seara aia. Proprietara de circa 35 de ani îşi adună des prietenii la mini party-uri. Începu afacerea cu o prietenă dar cu timpul a rămas singurică să aibă grijă de biznis. În curând îl va închide, nu are încotro. Azi, însă, şi-a adunat prietenii şi pune şampanie din partea casei, dăm sunetul mai tare, ieşim în stradă şi dansăm. Cunosc doar 4 persoane din cele 15 adunate şi asta nu contează.
Dansăm ca în acest clip şi ascultăm piesa asta, o atmosferă plăcută de indiferenţă totală faţă de felul în care ţopăim caraghios. Dansăm. Vine poliţia şi ne face o avertizare. Vecina de sus s-a plâns că nişte nebuni îi dansează sub geam. În regiunea de centru poliţia vine în 10 minute iar în zonele periculoase din nordul Parisului nu se prea bagă să facă ordine. Avertizare primită. Dansăm deja înăuntru.
Hei! Încercăm să prindem ultimul tren de metro pe ziua de azi. Iată ultima barieră, caut tichetul ca să trec. Nu merge niciunul (demagnetizare totală, ei tuţ telefonul cuiteareeu). Uite trenul. Ultimul! Sub barierăăăă iihaaa şi ţuşti în tren! Eram unicii în tot trenul, două staţii şi am ajuns la maşina parcată lângă Champs-Elysees, un loc pe care-l ştiam doar noi, gratuit…secret. Mari probleme cu parcările prin Paris.
Înainte de a intra în maşină aud cum din unul din apartamentele capitalei se auzea o gaşcă râzând în hohote şi cântând, exact ca în intro-ul clipului original al trupei Vama veche „18 ani”.
Al meu midnight la Paris, cel mai super din toate midnight-urile de până acum. La Chişinău rar dai peste un party pe gustul tău, sunt dar foarte puţine. Mai vreau.
Jos glamurul!

 

Urlă, urlă, urlă!

Pădure, nimeni în jur şi ea urla. A urlat cam 10 minute deşi de vreun an îşi tot zicea că vrea să strige în gura mare fără a-i păsa de cei din jur. 10 minute i-au fost de ajuns. Vine vârsta de 30 de ani. E cea mai frumoasă vârstă zic cei de 40 de ani. Cei de 30 de ani zic că 25 de ani e cea mai frumoasă vârstă, cei de 25 că 18 ani. Cei de 80 de ani zic că toată viaţa este frumoasă, fiecare an, fiecare zi.
AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Criză. Milestone. Un prag care îţi pune întrebări, multe întrebări. Ai făcut aia? Ai reuşit să faci asta? Cine eşti azi şi încotro mergi de acum încolo? Interogatoriu.
În rest, trăim de la o vineri la alta. „De-ar veni mai repede ziua de vineri”, „în sfărşit e vineri!” şi aşa, de la o vineri la alta viaţa trece. Ne rugăm, deci, să treacă viaţa mai repede. Proşti.
Inventăm religii şi credinţe care mai de care ca să ne uşureze traiul – hrană pentru creier, ca să tacă! Le inventăm în majoritatea cazurilor cu ideea că există viaţă după moarte. Omul care ştie că mai are o şansă într-o altă viaţă sau altă formă de existenţă -nu foloseşte toate posibilităţile din viaţa actuală, nu-şi trăieşte viaţa ca pe unica. Fricoşi.
Suntem proşti şi fricoşi? Hai! Riscă! Nu?
Dorothy lucra în calitate de femeie de serviciu la una din corporaţiile mondiale. Era unicul job pe care şi l-a găsit imediat după facultate în marele New York. Praful de pe pervazuri era responsabilitatea ei la 30 de ani ai săi. Azi, strigînd în pădurea de lângă casă, ea îşi descărca sufletul de praful depus de-a lungul anilor. Vroia o schimbare. Nu avea de pierdut nimic. Avea o singură viaţă şi se săturase s-o trăiască de la o vineri la alta. Azi ea aştepta să vină ziua de luni.
Început.

 

Melomana youtubistă

“Sunt inutilă atunci când sunt fericită, sunt inutilă atunci când sunt fericită, sunt inutilă atunci când sunt fericită!”. Azi dimineaţă îi era greu pe creier. Da, pe creier căci în opinia ei omul este un robot organic condus de un disc C – creierul, nu de suflet. În discuţii nici măcar nu utilizează cuvântul „suflet”. Îi era greu pe creier. O greutate apăsătoare cam de vreo 1.2 kg.
Melanie asculta pe Youtube piesa cu titlul Herbie Hancock – Don’t give up (feat. P!nk and John Legend) ceea ce, desigur, amplifica gravitatea situaţiei. Piesa începe cu o mică introducere, iar una din fraze cică o reprezintă. Şi ea se simte utilă în a scrie sau a crea ceva doar atunci când suferă. Melanie era gata azi dimineaţa să creeze ceva genial.
Să fie fericită şi inutilă întregii lumi sau nefericită dar să rămână în memoria timpului pentru câţiva zeci de ani, sau … ca Jane Austen pe sute de ani? Da, Hamlet! Aceasta este întrebarea!
Kathy i-a zis că ea doar se liniştea cu acest gând măreţ deoarece poţi fi nefericit şi “luzer” sau nefericit şi genial. Genialitatea nu depinde de starea spirituală a omului.
- “Depinde! Atunci când eşti fericit ai alte priorităţi! Nu ai timp să te gândeşti decât la “Unde-i el azi? Se gândeşte la mine? Cum oare s-a prezentat copilul la ora de literatură?”
- “Da. Dar dacă din start nu ai genialul şi creatorul în tine, nici când vei fi nefericit nu-l vei scoate de acolo nici cu cârligul, nici cu pompa”
- “Crezi că nu-s talentată?”
- “Se-ncepe.”
- “…”
S-a terminat melodia. Butonul Replay.
Tăceau ambele şi ascultau. Melanie îşi imagina cum a ales nefericirea. Peste sute de ani, la mormântul ei fanii tot vin şi vin cu flori. Era anul 2117. Vreo zece tineri, aşezaţi pe iarbă, citesc fiecare câte o pagină din cartea lor preferată. Toate cărţile sunt scrise de Melanie Evans, fotografia ei în alb-negru e pe coperta din spate şi o frază – “Sunt inutilă atunci când sunt fericită”.
Kathy alegea fericirea desigur. Asculta aceeaşi melodie dar se gândea doar la cuvântul “luzer” şi anume de ce acest cuvânt util încă nu a fost inclus în DEX-ul limbii române?

 

Contactul cardiac. Un singur pas.

Melanie făcu doi paşi şi se opri, abia de trecuse pragul că deja se şi răzgândise. Nu făcuse niciodată primul pas, în nicio situatie, niciodată. Nuuu, nu se considera o prinţesă ci avea undeva adânc, în „subINconştientul” ei o teorie precum că dacă bărbatul luptă pentru ea, fie pe cal alb sau fără, atunci el are intenţii serioase şi o place într-adevăr. Ah, da, asta seamănă a prinţesoşie.

„Ha!” strigă cineva dar nimeni nu reacţionase. Se pare că nu era primul HA auzit în ultima jumătate de oră. Era Kathy, cea care hohotea…sau HAHAtea mai ieri din cauza noii sale pasiuni. Astăzi Kathy era experta în discuţia noastră. E şi normal, un coleg o chemase la o cafea, aşa, din senin, fără paşi, fără dece-uri. A luat-o pe neaşteptate, ceea ce, de obicei, e foarte bine. „Bărbaţii în ziua de azi aşteaptă de la noi acelaşi lucru, numai că este de dorit să fim …bun, nu pe cai ci pe tocuri înalte, albe. Dacă nu faci primul pas, ia-ţi adio de la el.”
Intră Dorothy să şteargă praful de pe pervaz. Toate am muţit. Una îşi sorbea ceaiul, alta cafeaua iar a treia se apucă să-şi spele cana care deja sclipea de curăţenie. În această pauză Kathy reuşi deja să-şi imagineze cum va intra în cafenea şi cum îi va spune colegului „Salut, ce faci? Serios? Vai, scuze, chiar mă grăbeam să ajung la timp dar am dat peste nişte parteneri care nu m-au lăsat să trec cu una cu două. Hihihi”
Dorothy avea un sentiment din ăla bizar ca atunci când simţi că eşti împins cu privirile. La un moment dat cedezi. O, magie! Privirile chiar pot fugări un om din încăpere. Îşi făcu treaba cum putu şi calm ieşi.
„Te rog! Intră la el! Spune-i ceva, nu ştiu, că-l placi, că te doare măseaua când nu-l vezi, glumeşte cumva. De fapt … tu. Mă cam îndoiesc. Atunci zâmbeşte-i şi aruncă-i inimioara pe masă. Dar cu gingăşie şi cochet, te rog.”, spuse Kathy.
„14 februarie, să-l ia naiba” îşi spuse Melanie în gând. Felicitarea asta era, de fapt, de la O ANONIMĂ! Cum să i-o ducă singură?! Ne-am oferit voluntare, s-o ducă cineva din noi, dar a zis că el avea atunci să-şi dea seama că-i de la ea. O, Doamne, ce tragedie! Oare nu ăsta-i punctul de destinaţie?! Asta deja eu mi-am zis-o în gând.
Melanie nu făcu nimic. A zis că soarta va decide.
El nu a aflat că are şanse s-o cucerească. Se gândea că n-o merită … pentru că nu avea cal.

 

We found love in Requiem for a dream

De la o poştă se vede că videoclipul lui Rihanna şi Calvin Harris “We found love” e pură inspiraţie din filmul legendar Requiem for a Dream cu Jared Leto în rolul principal.

Requiem for a dream este un film care are (cred eu) scopul de a băga în boale pe toţi cei care au măcar o mică dependenţă faţă de orice. Fie că este vorba de obsesia de a slăbi sau de a consuma droguri.

Clipul Rihannei mi s-a părut o versiune foarte light a filmului şi pe alocuri chiar parcă rămâi cu impresia de wow, vreau şi eu să am aşa o tinereţe. În ziua în care toţi au vorbit despre moartea lui Whitney Houston, celebră prin dependenţa ei faţă de droguri, am decis să fac o versiune a mea a clipului cu ajutorul cadrelor din filmul sus-numit. Am tăiat, am lipit, am trecut iar cu memoria peste secvenţele din film şi iată rezultatul. Priviţi-l până nu m-a prins ACTA