Urlă, urlă, urlă!

Pădure, nimeni în jur şi ea urla. A urlat cam 10 minute deşi de vreun an îşi tot zicea că vrea să strige în gura mare fără a-i păsa de cei din jur. 10 minute i-au fost de ajuns. Vine vârsta de 30 de ani. E cea mai frumoasă vârstă zic cei de 40 de ani. Cei de 30 de ani zic că 25 de ani e cea mai frumoasă vârstă, cei de 25 că 18 ani. Cei de 80 de ani zic că toată viaţa este frumoasă, fiecare an, fiecare zi.
AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Criză. Milestone. Un prag care îţi pune întrebări, multe întrebări. Ai făcut aia? Ai reuşit să faci asta? Cine eşti azi şi încotro mergi de acum încolo? Interogatoriu.
În rest, trăim de la o vineri la alta. „De-ar veni mai repede ziua de vineri”, „în sfărşit e vineri!” şi aşa, de la o vineri la alta viaţa trece. Ne rugăm, deci, să treacă viaţa mai repede. Proşti.
Inventăm religii şi credinţe care mai de care ca să ne uşureze traiul – hrană pentru creier, ca să tacă! Le inventăm în majoritatea cazurilor cu ideea că există viaţă după moarte. Omul care ştie că mai are o şansă într-o altă viaţă sau altă formă de existenţă -nu foloseşte toate posibilităţile din viaţa actuală, nu-şi trăieşte viaţa ca pe unica. Fricoşi.
Suntem proşti şi fricoşi? Hai! Riscă! Nu?
Dorothy lucra în calitate de femeie de serviciu la una din corporaţiile mondiale. Era unicul job pe care şi l-a găsit imediat după facultate în marele New York. Praful de pe pervazuri era responsabilitatea ei la 30 de ani ai săi. Azi, strigînd în pădurea de lângă casă, ea îşi descărca sufletul de praful depus de-a lungul anilor. Vroia o schimbare. Nu avea de pierdut nimic. Avea o singură viaţă şi se săturase s-o trăiască de la o vineri la alta. Azi ea aştepta să vină ziua de luni.
Început.